Colectiv – Emisiunea pe care n-am s-o uit niciodată!

colectiv - emmacolectiv
Ingrijirea Pielii - Instantly Angeless

Colectiv – Emisiunea pe care n-am s-o uit niciodată! Uneori e al dracului de greu să povestești ce e în suflet. Mai ales dacă vrei să spui cum ai plecat cu sufletul mic după o emisiune. Nu mă plâng, doar constat că mi-a fost dat să trăiesc intens, poate mai intens decât credeam că poate duce omuleţul din mine.

Da, ştiu, toţi suntem foarte buni şi foarte tari. Declarativ. Cred că e bine să mai şi recunoaştem când simţim frica, neputinţa, durerea, lumina… Apropo de lumină, ieri a fost o emisiune grea – drama Colectiv. Momentul ăla când ştii că ai să te uiţi în ochii unor oameni care au trecut prin Iad. M-am temut de emisiunea de aseară. Mi-a tremurat sufletul până am intrat în direct.

Nu ai cum să nu simţi presiunea asta…atunci când priveşti un om care şi-a îngropat copilul din cauza unui sistem nenorocit pentru care ai vrea a faci o minune. Cu o oră înainte eram la cabină, să mă schimb. Îmi recitesc textele şi întrebările. La un moment dat în cabina intră o doamna. Avea peste 60 de ani, din care 40 îi lucrase în TVR. Venise să mai vadă locurile unde viaţă se scursese aşa de repede.
– Când au trecut 40 de ani?
N-am avut niciun răspuns inteligent să-i dau. Eram blocată între emoţiile mele şi nevoia ei de a-şi spune povestea. Zâmbea, mi-a plăcut asta! În timp ce mă întrebăm pe interior dacă o să zic la fel peste nişte ani, ea a dat să plece. Cu un ultim gând, s-a uitat la mine.
– Tu n-ai nevoie de lumină în studio, tu ai lumina în suflet! Succes în continuare!

A plecat. Am rămas cu sufletul cumva contorsionat. Cred că oamenii apar în viaţă noastră fix când avem mai mare nevoie de ei. Şi eu, şi tu, toţi avem nevoie de mesageri ai binelui. De hateri…suntem sătui!

Mi-am luat hârtiile şi am plecat la studio. Urmă să îmi cunosc invitaţii şi să facem ultimele probe. Am zărit-o pe Tedy Ursuleanu. Îi promisesem că o să o iau în braţe când o văd, deşi nu o cunoşteam! M-a inspirat puterea ei de a trece peste luni de coşmar cu sedări, operaţii şi spaime ale sufletului…
E mărunţică, cochetă şi cu ochii aia pătrunzători. E îmbrăcată în negru. Eu o văd frumoasă, solară, vulnerabilă.
– Ţi-am promis ceva, îi spun eu zâmbind „ameninţător”.

Ea zâmbeşte, probabil crede că-s nebună, şi se supune. Puterea tămăduitoare a îmbrăţişării! M-am uitat la ea şi am simţit să-i spun:
-Tedy, tu n-ai nevoie de lumina. Tu ai lumina în suflet!

Cred că oamenii trebuie să fie mesageri ai binelui. E o datorie nescrisă… Sunt un om norocos, viața mi-a dat ocazia să cunosc şi oameni foarte frumoşi. De aia sunt încă aici…
Am zâmbit şi am mers să-l salut pe Alin Pândaru. Privirea lui uşor timidă e o declaraţie de sinceritate. A urmat Eugen Iancu, moment în care puterile mele de a lupta păreau departe. E demn şi zâmbeşte cald. Pe undeva îl simt obosit…
– Să nu mă faceţi să plâng!, îl rog eu.

El mă priveşte mirat, eu îi recunosc durerea de a nu putea schimba ce s-a întâmplat. Alex Iancu, fiul lui, avea 22 de ani şi îi plăcea muzica. Era la Colectiv în seara aia. A plecat pe picioare la spital. Părinţii erau în Anglia. Plecaseră de zece zile ca să le fie mai bine, departe de o ţară care te ucide încet.
Când Alex a sunat, râdea că are sprâncenele arse şi o să trebuiască să îşi face un tatuaj. Mama plângea! Nici ea şi nici Eugen Iancu nu au crezut că odată ajuns la spital, Ales va fi condamnat la moarte! Sistemul sanitar românesc i-a făcut cadou câteva bacterii, iar într-un final Alex a murit.

Momentul, aşa cum îl descrie tatăl lui e cea mai urâtă radiografie a unui sistem care nu dă doi bani pe tine. Medicii îi spuseseră că poate mai trăieşte trei ore. A urmat un stop cardiac. L-a depăşit. La momentul respectiv, povesteşte Eugen Iancu, îşi spunea că poate o să fie bine. Trecuseră cinci ore şi un stop cardiac. Poate din acel moment lucrurile se vor îndrepta, asta era speranţa lui.
A urmat un alt stop cardiac, spre dimineaţă. Nu s-a mai putut face nimic! În următoarele cinci minute, în salon a început foiala. Cineva se grăbea să elibereze salonul şi să ducă mortul la IML. Sentimentul că te zoreşte cineva să îţi iei la revedere de la copilul tău, mort pentru că a fost spitalizat aici, mă cutremură şi acum. Ce sistem, ce oameni, ce jeguri!

Mă uit în ochii tatălui. Povesteşte şi încă luptă. Să facă ceva, să fie bine, să fie un spital nou, unde moartea nu vine pe repede înainte.

O emisiune reuşită nu e cea la care te uiţi şi ceri cifrele de audienţă. O emisiune pe care nu o vei uita niciodată e acea emisiune care te va arde pe interior, aia care nu o să te lase să dormi noaptea şi pe care ai să o visezi cândva.
Colectiv ne-a răpit prieteni, a frânt destine şi ne-a furat speranţa că aici pe Pământ cineva are grijă de noi când ne e rău. Suntem dispuşi să şi plătim pentru asta. O facem în fiecare lună, dar tot degeaba. Asta e durerea mea, durerea ta, durerea celor care au înţeles că viaţă nu e doar despre funcţii, putere şi bani! Rămân la părerea că singură noastră putere e …să nu cedăm!
Voi n-aveţi nevoie de lumina, o aveţi în suflet!

colectiv - tedy 3 150x150Citeste si: Tedy Ursuleanu la Perfect Imperfect

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.