Când iubirea devine ură

iubirea - inimaghimpi

Când iubirea devine ură De-a lungul anilor, ne izbim pieptul de tot felul de oameni; unii ne schimbă, pe alții îi ajutăm să meargă, cu alții râdem sau plângem, ne împărțim clipele, iar alții ne rănesc, învățându-ne fără să vrem să plesnim înapoi. Iubirea se preface-n suferință crudă. Viața se răsucește ca un mort în sicriu și tot ceea ce era frumos se risipește, lăsând loc răului.

Sunt oameni care vin lângă noi cu o viață plină de neîmplinire și nemulțumire, crezând că dacă au fost trădați în trecut, vei face același lucru și tu, că dacă nu au fost iubiți, nici tu nu ești demn pentru a le sta alături și, în sfârșit, cred că toți mint, rănesc și nu le pasă. Știu cum este să fii crudă și tânără și cineva să smulgă din tine ca și cum ai fi un animal, apoi, într-o zi, te lasă cu oasele golite de carne, spunându-ți că ești un nimic, incapabil de ceva, că, de fapt, tu nu știi să iubești, nici să oferi, că ești ceva demn de milă.

Căzând în capcana unor astfel de oameni, poți ajunge, precum eu, să-i crezi, să suferi în neștire, lăsându-ți viața în paragină și să aștepți ca un câine flămând să vină, să-ți mângâie spatele prin care ies oasele, să-ți arunce niște resturi, pentru a mai putea aștepta puțin. Trăind acolo, în acea mocirlă, în care simți loviturile în stomac și în creștet, încercând să oferi ceva frumos și bun, truda ta sfârșește scuipată. Ești căutat doar atunci când are nevoie de tine, pentru a te alunga când îl deranjezi. Ți se spune că doar el știe să iubească, iar tu, ei bine, tu încă mai ai de învățat. Apoi, cu cât timpul trece, încep să curgă învinuiri de felul ,,ești precum celelalte și tu”, ,,mai știi și altceva?”, ,,reîncepi cu prostiile tale?”. Nu ai dreptul să pui întrebări, dar, desigur, tu ești mereu ca la interogatoriu.

Eu am crezut mereu că iubirea este înălțătoare și frumoasă, că mângâie și că doi oameni care sunt împreună trebuie să ducă greul ținându-se de mâini și de inimă, nicidecum să se terfelească reciproc, să lupte unul cu celălalt, să se vadă suferind și să continue să lovească. Cu toate acestea, există oameni mai mari decât mine, cu experiență de viață, educați și realizați, care mi-au spus că, în iubire, bărbatul se luptă cu femeia lui, că uneori certurile sunt dovezi de iubire, că ei se macină reciproc și ajung unul la celălalt. Nu zău? Vasăzică, dacă sufăr, dacă îmi întunec viața, dacă sunt o umbră a ceea ce eram și nu văd nimic altceva decât ordonanțele bărbatului iubit, îmi demonstrez iubirea? Trebuie să-mi zdrobească cineva sinele din temelii ca să vadă că-l iubesc? Trebuie cineva să-mi fie mai presus de vise ca să se simtă important?

Refuz să cred că iubirea te stăpânește ca și cum ai fi o bucată de pământ și vrea să facă din tine un simplu lucru, pe care să-l pună pe noptieră când este întuneric și vrea să-și lumineze drumul până la cana cu apă, apoi, să te ascundă din cauza rănilor și imperfecțiunilor avute. Nu poți accepta niciodată că ceva atât de frumos și de trainic cum este iubirea, trebuie să fie îmbâcsită doar de certuri și nemulțumiri, cuvinte grele aruncate, până-ți trec de pielea inimii, ajungând la o stare acută de sfârșeală și renunțare, până  îți dorești să nu mai fii.

Citește și: VIDEO – Ce NU vă place la femeia din zilele noastre?

Este inuman să crezi că iubirea are dreptul să te adâncească în disperare. Ea trebuie să te înflorească, să te mângâie să-ți împlinești visele, să crești și să speri, să vezi lumea ca pe un paradis numai al tău, să-ți pună în pumni binele și să poți mângâia tot ce atingi. Cu cineva alături, chiar și prin greu trecând, trebuie să aștepți răsăritul râzând, să poți privi Cerul cu încredere și speranță și să-ți dorești să străbați lumea, să înveți lucruri noi, să fii aproape de cel iubit, până în cel mai mic amănunt, să vă sprijiniți reciproc.

Nu afirm că, fiind alături de un om, nu te izbești și de durere ori renunțare, dar ea nu este croită de celălalt, ci face parte din încercările vieții pe care o trăim și care, uneori, ne zdruncină, pentru a ne lăsa teferi și liberi, cu destule puteri să ne ridicăm de jos și să reînvățăm să râdem. Între două piepturi nu trebuie să există rău croit de ei înșiși, iar cel care ajunge din partea lumii trebuie scuipat.

Când iubirea doare mai mult decât mângâie, trebuie să te întrebi ce s-a schimbat între timp și dacă este ceea ce îți dorești. Când primești mai mulți pumni în piept decât săruturi pe frunte, poate ar trebui să te dezlegi de suferință. Pur și simplu. Pentru visele tale. Pentru propria viață care trebuie să îți fie frumoasă. Timpul este neiertător, iar clipele trăite nu se întorc vreodată. Pentru fiecare vis există poate o clipă finită, ca și cum o pasăre s-ar zbate în sârmă ghimpată. Nu trebuie să fii tu cel care își privește visele neputincios pentru un om care poate pleca oricând. Iubirea nu trebuie să îți fure niciun vis, ci să le înmulțească pe cele deja avute și, dacă îți plâng, să le facă să râdă.

Eliade spunea ,,Stai calm, că toți în iubire ne deșteptăm prea târziu” și, totuși, acest ,,prea târziu” să nu însemne că ne-am distrus viețile. În fond, noi suntem singuri, căci nimeni nu ne poate asigura că omul șoptindu-ne azi că ne iubește, nu va pleca într-o zi, că noi înșine nu vom fi simți să abandonăm. Nu ne avem decât pe noi înșine, cu visele și năzuințele pe care le putem croi. Când cineva ne este alături, totul devine mai ușor și frumos, este înălțător să întâlnești iubirea fără sfârșit, dar adesea suntem prinși între mai multe stații. Prima grijă ar trebui să fie ca trecând dintr-o stație în alta să ne rămânem noi nouă. Este singura certitutine și avuție a noastră, noi înșine.

Cineva mi-ar putea reproșa că sunt prea tânără pentru a lansa asemenea considerații prăpăstioase, că, în fond, la 24 de ani, iubirea poate fi doar o idee și că, fără doar și poate, experiența puțină de viață nu poate fi grăitoare. Cu toate acestea, cred cu tărie că iubirea trebuie să fie frumosul însăși, întruchiparea cinstei și dăruirii, făcând loc pasiunii, nebuniei clipelor împărțite cu celălalt, dar niciodată lăsând să se strecoare urâtul.

Am văzut atâtea femei mai mari decât mine, care mi-ar putea fi mame, cu viața sfărâmată din cauza unui bărbat, încât mi-am promis cu toată ființa mea că, atunci când voi suferi, voi pleca. Refuz să ajung la 40 de ani și să pot fi răstălmăcită de vreun bărbat căruia i se va părea că trebuie să-l împlinesc în vreun fel. La ce bun? Mai bine citesc o carte bună, iau câteva înghițituri de absint și străbat străzile, ascultând Schubert.

 Îi mulțumesc tatălui meu că mi-a dat din orgoliul și împotrivirea lui și pentru că mi-a spus la 17 ani să nu mă las înjosită vreodată. Astfel că, cu scuzele de rigoare pentru bărbații care iubesc frumos, la dracu cu cei care fac femeile să plângă și să-și nenorocească viețile. Cum există muzică, teatru, literatură tulburătoare, absint și vin rose, rochii încântătoare și tocuri foarte înalte, ne vedem altădată. Nu știu când!

P.S. Cum să suferi pentru un bărbat când există Metallica?

Sursă foto: Alessandro Gaffuri

iubirea - teiubesc 150x150Citeste si: [VIDEO] De ce te iubesc?

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.