De singurătate nu se spune nimic…

de singurătate - unnamed
Ingrijirea Pielii - Instantly Angeless

„Se spune ca țigara, alcoolul și boala
Îți fură din ani
De singurătate nu se spune nimic…”

Terapiile moderne sunt cele care ne aduc aminte de faptul că epoca actuală scoate din noi ce e mai rău. Își ridicase privirea din Kafka, ca și cum ar fi vrut să respire, să uite de tot. Dar nu putea. Fiecare respirație îi aducea aminte de el, pe vremea când era primăvară. Te-ai gândit vreodată care sunt bolile sufletului?

Trăim vremuri ridicole pentru suflet. Creierul mai are și el puțin și abandonează. Arareori mai găsim timp pentru flori, poezie și călătorii spre tine. Alergăm pentru puțin, dormim puțin, râdem puțin, ne relaxăm și mai puțin. De iubit, ce să mai zic?

Azi mă uit către ceva ce ne marchează pe toți la un moment în viață. Singurătatea, un fel de cancer sufletului! O „îmbrățisăm” diferit, dar nu scăpăm niciodată de consecințe. Să găsești pe cineva care să se ridice la standardele de perfecțiune pe care ni le punem noi înșine, poate fi o treabă foarte complicată. Oricum, suntem tentați să renunțăm prea ușor, pentru că știm că există și alți oameni incompleți pe lume. Poate fi un lucru bun, atunci când relațiile nu mai funcționează, dar această căutare continuă poate să te ducă la disperare.

Care e vârsta până la care mai cauți o jumătate? Câte eforturi și adaptări trebuie să treacă, câți oameni să mai testezi până când spui stop? Dragostea e un job fulltime, care vine cu fericiri și responsabilități zilnice. E din ce în ce mai complicat să spui :” au trăit fericiți până la adânci bătrâneți„. De ce oare?

Ce s-a schimbat în noi, odată cu vremurile?

  • Răbdarea –  Când viața o ia pe repede înainte, răbdarea chiar devine o virtute. Trebuie să ai răbdare  cu el, cu copilul, cu tine însuți, cu vecinii, cu colegii de la muncă, cu partenerii, cu părinții tăi și ai lui. Partea proastă este că răbdarea pare să aibă cumva un fond limitat. Vine un moment în care numai vrei să ai răbdare cu nimeni. Și atunci singurătatea nu mai este o crovoadă, ci un fel de evadare. O perioadă nu mai vrei să te întrebe sau să îți spună nimeni …nimic. E ceva rău în asta?
  • Perspectivele –  Suntem bombardați zilnic cu informații despre dureri sau vieți perfecte. Pentru că încerci să rămâi sănătos la cap, alegi să nu stai să analizezi durerile. Vrei să ai o viață perfectă, ca a celor pe care îi vezi în reviste. Vrei să ai independență financiară, planuri de viitor, poate o afacare numai a ta și musai o bucată de plajă doar pentru beach-bar-ul tău. Eu una, votez pentru ultima. Și când îți dai seama că visul pare a fi în pericol, te uiți în tine cu disperarea omului care nu mai găsește soluții pașnice și făr’ de compromis. Și uite așa te apucă groaza că ești blocat între două lumi, cea pe care ți-o închipui și cea reală. Ce faci atunci? Dacă ești îndeajuns de deștept, lași lucrurile să se așeze…înainte să o iei razna. Oricum e complicat să ajungi la o concluzie de ne tăgăduit în privința destinului și a lucrurilor care te așteaptă.
  • Raportarea la relații – În urmă cu mulți ani, chiar și în generația părinților noștri, să pleci dintr-o relație prea puțin funcțională părea dezastrul secolului. Înconjurați de întrebări de genul – „ce-o să zică lumea?”- rămâneai închis în bula ta de nefericire, dar pozai musai cu zâmbet când veneau unii și alții în vizită. Te lăudai cu copiii care au talente nebănuite, îi scoteai în fața musafirilor ( gest de reală umilință pentru ei!) să dea bine. Să recite o poezie, să cânte ceva, să arătăm că suntem o familie deosebită. În realitatea erați la fel de nefericiți ca vecinii, ca ăia de se pupă dimineața dar se bat seara, ca ăia de peste drum și ca toți cei care n-au fost îndeajuns de curajoși să depășească patternul primit prin educație. Acum, din punct de vedere relațional, pare că am căzut în cealaltă extremă. Ne raportăm superficial la iubire și partneri, ne strigăm sexualitatea, ne împodobim pe Facebook cu poze care „gem”  a fericire, și  nu vrem să facem mare lucru pentru celălalt. Vrem însă, dacă s-ar putea, să primim luna de pe cer. Ne transformăm în observatori, doar …doar îi arătăm noi lui/ ei cât de mult greșește. Și o ținem langa așa, până când răbdarea se volatilizează de tot.

Într-un final, în tot „sosul” ăsta ne trezim singuri cuc. Uneori respirăm și ne pare că e super treabă, abia acum avem timp doar pentru noi. În alte momente tânjim ca niște copii mari după afecțiune și ne aruncăm rapid în barțe necunoscute cât să ne mai umplem o dată de ridicol.  Habar nu avem să gestionăm o iubire. Ea presupune muncă!  Suntem leneși, suficienți și asta ne face să fim cu adevărat singuri!

„Stiu ca avem sute de feluri
De mesaje si apeluri
Un hatis nesfarsit
Dar sunt cuvinte ce nu incap intr-un plic
Prin cabluri lungi si sateliti
Goniti de hoarde de gigabiti
Zambetul meu se pierde complet si moare
Printre comedii, fotografii
Si virtuale elegii
Prezenta ta m-ar bucura mai tare” (Byron – Rămai cu mine)

Follow: Fotograv

de singurătate - cf49918eb61e630ab74902c67625a947 150x150Citeste si: FEMEIE, ești nebună. Dă-te jos din TURN!

Ai si tu un text pe care vrei sa-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: emmazeicescu@gmail.com

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

 

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.