Ajung amândoi în acelaşi timp. Începe lupta!

Text de Loredana Negrilă

Acum ajung amândoi în acelaşi timp. Începe lupta! Fiecare vrea să fie iubit fără să iubească, fără să alunece, fără să facă pasul în gol. Acolo, în margine, rezistăm, simțim rezistența celuilalt, mândria sau teama, ambiția de a umple necunoscutul celui pe care îl recunoaştem ca adversar.

Dacă nu îmi eşti adversar, dacă nu devii opusul meu perfect, nici nu vreau să consider această margine, acest capăt al lumii de până acum. Dacă nu ai venit până aici după mine, ştiind că va veni şi sfârşitul, dacă nu recunoşti acum confruntarea, dacă nu recunoşti adevărul care ne leagă, atunci locul ăsta mă va înghiți. Voi disparea ca o nălucă. Însă, dacă mă vei saluta cu salutul sângelui, te voi saluta cu salutul sinucigas al renaşterii; năucă, voi cădea cu pieptul zvâcnind de râsete.

Vino dupa mine! Vino şi am să-ți arăt calea pe care ai s-o faci în genunchi fără să ştii că eşti învingător. Vino! Clipele sunt numărate! Am să te botez cu un ban nou de argint, pe care nu e înscris nimic, poate doar umbra unei aripi, viziune fugară.
Iar tu spui: “Vino, timpul e limitat, aştept ca spațiul să scadă între mine şi trupul tău.” Şi eu spun, din unghiul cel mai îndepărtat: “Vino mai aproape, porneşte şi ai să vezi cât eşti încă de departe! Îți promit că timpul nu există. „Vino de departe,” spui şi continui să faci paşi înapoi.
Singură la capătul lumilor, trec. Dintr-o dată sunt foarte aproape de mine însămi.Biblia e scrisă pe dinăuntru. Inlăuntrul corpului e Biblia. Pagân e sufletul meu şi biblic mi-e corpul. Naşterea aparține ordinului biblic, dar sufletul, acest eter al trupului, dansează în aşteptarea lui Dionisos, şuierând bezmetic, jocul ielelor.
Ce scrie în mine? Ce se scrie din nou şi din nou? De-a valma, viața scrie în mine, cu dulcele ei mir, cu parfumurile ei decadente, cu pâine şi sare, cu ceară şi lacrimi, cu vânt. Cuvântul scrie viața în corpul meu. Corpul cu brațe întinse: cuvânt întrupat. În corp, e un gol. Viața scrie acolo lumea, o amplasează, o locuieşte. Chemarea ta mă cheamă la cuvânt, mă situează.Tu spui ”vino”, iar eu aştept ecoul…

CITESTE si:Pământul ne rabdă şi Cerul ne iartă
Mai departe de mine şi vin înspre tine. Numele confesiunii ultime: „Tu.”

“Eu” rămân în urma mea. “Eu” nu mai sunt. A trecut prin mine o cometă. Cu inima extirpată alerg înspre tine să mi-o recuperez. Albă pe dinăuntru ca uitarea, alerg în văpaia fierbinte si densă a întunericului tău. Îți amintesti, îți aminteşti de mine? Euridice? Orfeu?

Am devenit ceea ce suntem? Întunericul s-a retras. Mareea s-a retras şi a lăsat în urmă deşeuri. Suntem pe alt țărm pe care umblăm stingheri, realişti, incapabili de a face promisiuni. Cum ne putem elibera de numele noastre nou dobândite, de ființele noastre încărcate de istorie, de timpul care pulsează ritmic, de această pierdere a inocenței care ne ține palmele lipite? Cum ne putem elibera de cunoaşterea binelui şi a răului care ne îngheață privirea, cum putem scăpa de această lipsă fără lipsă? Frica de poarta imaginară la care bat ca un osândit: deschide, Doamne, altarul singurătății mele şi lasă-mă să intru în picioare, ca unul care ştie şi care ți-e egal!

Frica de poarta imaginară la care bat ca o roabă: deschide, Doamne, toate cavitățile inimii mele şi lasă-mă să mă depun liniștită, jertfă benevolă, reziduu al proprie-mi nimicnicii, pe acest altar al legăturii de sânge!
Bat la poarta inimii mele, inima bate şi sângele străbate generații irecuperabile până la mine, până la singurătatea care sunt, care suntem, căci acum văd că eşti El, că sunt Ea: Adam şi Eva, ultimii oameni pe pământul fără vlagă. Aceasta este nunta noastră pentru care mi-am împletit coroana de spini.

Fără să te privesc, ne-am acoperit creştetul cu un coif de carton: ritual bizar al legământului suprem dintre cei ce nu cred, dintre cei rămaşi în lumina fără sens a unei zile nesfârşite. Oglinda apei, oglinda cerului, oglinda ochilor tăi. Absența precisă. Confesiunea mea neterminată, la fel şi ziua nesfârşită din care în fine, razbat.
Sunt din nou la margine. Marginea e punctul pe care se sprijină lumea ce stă să izbucnească. Gură la streaşină am să fiu, întâmpinând deluvială chemarea: Vino!

Foto: dn2.collective-evolution.com

Începe lupta! - DSC 9838Citeste si: Ei sunt generația sacrificată

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.