Ca întotdeauna, e loc să dispar!

Ingrijirea Pielii - Instantly Angeless

Text de Loredana Negrilă. Ca întotdeauna, e loc să dispar! Să te salvez de mine, mie poate mi-aș fi de ajuns, să nu mă cațăr pe genunchi, să nu-ți încolăcesc gâtul cu privirile goale, să neg tentativele trupului. Să nu te mai înspăimânt și să te desprinzi. Să-ți fiu străină și stranie. E loc să dispar. Dar iar ne vom întâlni, în alt contur și din nou mă voi întoarce la clipa în care vom ridica împreună zidurile .

Tu spui că putem smulge pe rând cărămizile, că așa ne facem loc să intrăm, să locuim. Ziduri claustre, construite din oameni ghemuiți. Ele ne sunt deja oferite, dar de cele mai multe ori suntem orbi și nu le vedem. Atunci începem să le construim, să le inventăm sau să ni le cerem. Muncim pentru ele, pentru găurile din ziduri, dăm examene, învățăm, jertfim triste goluri, ajungem la ele gâfâind, mulțumiți pentru numai o clipă, atât de mici în oboseala noastră mulțumită, dăm buzna fiecare în spațiul pe care oricum l-am târâit după noi toți anii de dinainte. Și n-am știut. Oaza promisă, borta din Cer.

Citeste si: Nu stinge lumina în cuplu 

Cu ea ne justificăm trecerile, închidem ușa în urma noastră și privim spre Dincolo. Când șederea ne obosește și ea, când ghemuitul din dreapta înghiontește prea tare, când cel de deasupra apasă iar cel de dedesubt ne-mpinge spre hazard, pornim din nou, cu oftat. Nu contează că Dincolo nu e decât un alt nimic, nu contează că drumul e din ce în ce mai nesigur și de neîmblânzit, nu contează că golurile personale legate de glezne atârnă din ce în ce mai greu, nu, noi mergem, înaintăm până când carnea se rupe și sângele se transformă în pată, până găsim iar un temporar sfârșit de rătăcire.
Acolo e din nou știutul adevăr odihnind, murind, i te alături prelungindu-l cu o cărămidă nouă, îl alinți spunându-i „oaza mea” și negându-l prin chiar această rostire pentru că orice oază nu e decât așteptarea, promisiunea, amenințarea unei alte plecări.

Mă las rostită, șoptită, mă las dormită și uitată, alungată și dorită, cu tâmpla pe firul ierbii murdar de ploaie, mă las binelui egoist și ce liberă aș fi în secunda următoare! Să te salvez de mine ar fi o altă chemare, să mă ridic din iarbă, josul să rămână în urmă, să nu-l mai văd când îmi plec ochii de-a lungul coapsei. Dacă nu aș avea încă trupul, ce ar flutura în vânt? Ce ai iubi? Incă zâmbesc pentru toate nedumeririle lor, ale mele, de ale tale nu pot râde, dacă aș încerca, ți-aș fi doar prietenă.
Ochii-ți sunt plini, de un albastru spumos, întunecați de veniri și plecări, de trădări și iertări, de răul pe care ni-l presărăm pe urme ca să ne găsim mai greu. Și ne regăsim de fiecare dată, adunându-ne cioburile din brațe străine. Din alții strângem secrete, cu durere smulgem veșnicii mărunte ca niște copii care îmbătrânesc fară să se facă mari. Iar când abundența ne sugrumă, ne schimonosim și ne renegăm.

Urâți pe dinăuntru, ne privim în oglinzile altora pe care ei, alții, și-au desenat inimile și nu contează dacă dârele sunt de ruj sau de sânge. Pornim la drum. O lume nouă se contruieşte pe ruinele alteia. Pe Noi să-l rostim iar, să nu-l consumăm, să-l retrăim.

Foto: deviantart.com

întotdeauna - IMG 20161218 203031Citeste si: De ce eşuăm fără drept de apel?

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.