Să ne închipuim că am fost cu adevărat

Ingrijirea Pielii - Instantly Angeless

Text de Loredana Negrilă. Să ne închipuim că am fost cu adevărat. Pe caldarâm. Răsuflare ghicită în ceașca de cafea, e noapte acum și mi-am agățat în cuier încă o nălucă. Mă voi îmbrăca mâine cu alta, iar cea de azi va rămâne lipită de perete. Peretele de azi e mai puțin alb decât cel de ieri, dar mai alb decât cel de mâine. Îmi fac o listă cu defecte peste care nimeni nu poate trece, iar cel mai de temut dintre toate ar fi că te sfărâm dacă te ating. N-am s-o fac.

Sub degetele artistului visător m-am transformat în amforă, iar înăuntru au curs minutele. Pasul, cuvintele frânte. Acolo, pe canapeaua verde, unde schimbasem primele silabe, îmi fluturam contradicțiile. Decupată dintr-o sferă existam, iar uneori, dacă fața vreunui Dumnezeu îmi părea antipatică, o spuneam în rime, iar tu anticipai agonia. Iar dacă îmi era poftă de buzele tale, acopeream foamea cu alte drumuri, cu alte vorbe, cu alte jocuri.

Citeste si: De ce ne chinuie iubirea?

Și cuvintele căpătau contururi groase, contururile deveneau minciuni pe care singură mi le imaginam înainte de culcare.Nu demult am spart amfora și am aruncat-o în timp, apoi am alergat după cioburi și le-am zdrobit cu o lingură de argint, s-au amestecat cu lucrurile și suflurile. De marginea canapelei verzi se mai reazemă astăzi o privire înăbușită. Să ne închipuim că am fost cu adevarat, nu e nevoie de altare. Vocile urcă din caldarâm și nu ne trebuie tavane, ecoul n-are decât să urce în gol, să se piardă unde îi e lui destinat.

E o citadelă râsul tau, aș fi putut să mă rătăcesc ușor pe straduțele ei, pe caldarâm. Îmi creez motive de a arunca acest cuvânt ca un tropot, ceea ce nu e o veghere în plus, ci o scormonită ațipire cu pretenții de suspans a lucidității, așa îmi justific mincinos rămânerile în urmă, așa îmi aduc într-o gamă minoră fricile. Mărturisirile nu se mai rostesc, nu se mai mărturisesc, cuvintele nu mai urcă, șoaptele nu se convertesc în ecouri pline și nici un preot nu ne poate mângâia pe creștet sau spune vorbe cu final așteptat.


Să ne închipuim că am fost cu adevărat, că am împrejmuit bastionul cu dansuri înalte, că am zidit desprinderi și bolți ispitite de întoarceri și iarăși de răsuciri înspre undeva unde nu mai există rânduri următoare, ci doar urmăritoare.
Să ne închipuim că nu altcineva, ci noi ne-am scris povestea, mâna dreaptă deasupra tastelor, mâna stângă frământând lobul urechii, degetul mic deasupra lumii. Orice lovire în literele înșirate e o rupere, o nouă despărțire. De mărunțișuri și de noi, cei de dinainte care ascultam muzici ciudate în după-amieze roșii, sărate, învăluite în fum de țigară și în alte povești.

Să ne închipuim baloane purtătoare doar de aer, fără confetti, culorile ne-ar transforma în clovni. Că am plutit căutând lumina zilei noaptea, printre pietrele pavajului, că am hohotit, întunericii de noi, spărgându-ne plasticul înconjurător pe caldarâm. Și așa ne vom putea urî mai credibil. O sugestie paliativă a minții . Ne construim singuri farsele și ne imaginăm himere ale nesfârșitelor itinerare care nu mai ajung la noi.

Foto: deviantart.com

Să ne închipuim - DSC 9790Citeste si: 2017 îmi dă cu virgulă!

Ai si tu un text pe care vrei sa-l faci cunoscut? Trimite- l la noioffice@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Dă-ne un LIKE –  Perfect Imperfect 

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.