Accidentul

Ingrijirea Pielii - Instantly Angeless

Text de Anda Docea.Accidentul. Când întunericul s-a transformat în alb, m-au durut rău ochii. Am înţeles că mă aflu într-un pat, într-o cameră cu mobilier din cale-afară de auster, unde mirosea înţepător a medicamente. Un spital. Din poziţia în care eram nu se vedea mare lucru. La un moment dat, un chip uşor încruntat (sau poate mi se părea, din pricina ochelarilor care-i tot alunecau de pe nas), uşor îngrijorat, s-a aplecat deasupra mea. Doctorul.

A început să-mi vorbească, repejor şi prea complicat ca să-l pot urmări. Eram ameţită. După tonul ascendent, mi-am dat seama că mă întreabă ceva. A repetat. Voia să afle dacă ştiu cum mă cheamă. Am schiţat un zâmbet (de la creier pornise comanda, nu ştiu dacă muşchii feţei s-au conformat). În tăcerea lăsată de el şi un pic enervată de zumzetul unor aparate pe care nu le vedeam, dar le simţeam aproape, am dat să-mi rostesc numele. Nici un sunet n-a ieşit, însă, de pe buzele mele. Şi asta nu pentru că aş fi avut gâtul uscat sau că mi-ar fi fost teamă să-mi aud vocea. Ci pentru că habar n-aveam cine sunt.

Citeste si: Cât să nu mori de sete

Accidentul. A venit întâi mama. Atunci am văzut privirea aceea de „sfârşitul lumii”, un amestec de panică, resemnare şi speranţă, pe care urma s-o descifrez pe toate chipurile din jurul meu, în toate zilele care au urmat. S-a aşezat pe marginea patului şi m-a luat în braţe, iar corpul meu a simţit probabil ceva foarte familiar şi plăcut, întrucât s-a stabilizat la o stare generală de linişte. Mi-a zis că totul va fi bine, iar eu am crezut-o pe cuvânt. I-am zâmbit acestei femei drăguţe, pe care o vedeam pentru prima dată. Cumva am fost sigură că, de atunci încolo, avea să fie mereu prin preajmă.

Apoi Ana. Ana era spumoasă şi veselă, vorbăreaţă şi optimistă, un om frumos şi zăpăcit rău. Cea mai bună prietenă a mea. Mi-a adus aşa: două peruci blonde (una lungă, una de lungime medie) plus încă una roşcată dubioasă (să facem o schimbare, baby!), o jumătate de duzină de eşarfe mai mult sau mai puţin vaporoase şi nişte agrafe aferente, un creion dermatograf şi un ruj roşu(!), o pereche de ochelari de soare uriaşi şi un parfum după care mai mult ca sigur că aş fi putut fi detectată oriunde, în spital. A zis că purtatul perucilor va fi fun, distracţia preferată a „operaţilor pe creier”. După ce a scăpat fraza asta s-a oprit, de parcă şi-ar fi muşcat limba. Apoi a continuat sporovaiala despre toate lucrurile pe care le-am făcut (cică ajută la „revenire”) şi despre tot ce ne aşteaptă.

În final, a apărut şi el. Când a intrat, l-am cercetat atent cu privirea. A venit lângă pat, s-a aplecat şi, cu ochii ţintă într-ai mei, mi-a zis cu voce joasă şi fermă: Dacă te prefaci, e de departe cea mai mare nebunie pe care mi-ai făcut-o până acum. Am simţit o apăsare caldă în piept, ce avea să erupă la suprafaţă în nişte hohote de râs pe care nu ştiam să le mai fi emis vreodată. Râdeam cu lacrimi, încât aparatele monitorizante din jur scoteau sunete vecine cu neputinţa. Râdea şi el. Când a plecat, s-a întors înspre mine din uşă, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a zâmbit. Ca şi când aşa ar fi fost în fiecare zi. De ce ne-am despărţit?, l-am întrebat. Nu ne mai înţelegeam.

Nu mai am de ceva vreme tunsoarea „operaţilor pe creier”, dar părul îl port scurt. Îmi prind uneori în el agrafele de la Ana. Ana este din nou cea mai bună prietenă a mea. Întâlnesc destul de des oameni care mă cunoşteau înainte şi care mă întreabă pe un ton afectat dacă eu chiar nu-mi amintesc de ei. Îi rog să se descrie în două-trei vorbe. Oamenii nu ştiu niciodată cine sunt, ştiu doar să spună ce fac, aţi observat?

Am început nişte exerciţii de artimetică elementară, dar nici acum nu sunt în stare să calculez preţul total într-un magazin. Şi nici nu prea am nevoie. Dau o bancnotă mare sau întind portofelul şi zâmbesc. Bagă-le zâmbetul ăla mortal şi se rezolvă, m-a sfătuit bărbatul înalt cu care la un moment dat nu m-am mai înţeles.

Citesc o carte aleasă pentru că m-au atras ilustraţiile, o poveste cu un mic prinţ şi o vulpe, despre prietenie şi singurătate. Nu sunt însă sigură că o înţeleg aşa cum trebuie (în partea cu „îmblânzirea” îmi scapă ceva).

Citeste si: Toate întrebările rămase nerostite

Accidentul. Am fost sfătuită să scriu pentru că asta se pare că-mi plăcea, dar mă oboseşte straşnic. Face însă parte din programul meu de recuperare. Singura poveste pe care ştiu să o spun deocamdată este cea de faţă. O scriu pe hârtie, grijuliu, cu un creion pe care îl ascut din când în când (nu mult, doar atât cât trebuie). Când eram mică, tata m-a învăţat că nici prea ascuţite nu-s bune, intră prin hârtie. Mai bine mai puţin, mai des. Ascuţitoarea era pitită într-o cutie de plastic verde, în formă de inimă. Se dezlipise uşor într-un colţ şi mai funcţiona doar dacă o ţineai strâns în pumn, iar cu cealaltă mână manevrai voiniceşte creionul. Ei, iată că-mi mai amintesc ceva, până la urmă.

Vrei să citești și alte texte scrise de Anda Docea? Cumpără cartea  – Camere de Hotel

Foto: fiqueperto.com

Accidentul - maxresdefaultCiteste si:Ne plictisim?!

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

 

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.