Depresia. Un trap dureros

depresia - depresiecasatorie
Ingrijirea Pielii - Instantly Angeless

Depresia. Un trap dureros Povestea Cristinei am auzit-o de mai multe ori de-a lungul adolescenței și mereu am înțeles-o diferit, așa cum se întâmplă cu acele istorii care-ți rămân impregnate-n piele, doar pentru că te-ai ciocnit de ele la o vârstă crâncenă, când totul te putea mișca din temelii.

Ea, o tânără frumoasă fată, cu păr negru și un zâmbet zdrobitor. Nu am cunoscut-o personal, dar i-am văzut poza de pe piatra funerară, când avea 26 de ani. Surâsul i se ridicase în ochii verzi și obrajii ușor pudrați exprimau o gingășie aparte, aidoma unei eroine de foileton, citit de toată lumea, aproape pe furiș, cu un zâmbet de regăsire. Privindu-o în poza aceea micuță lipită de crucea de marmură, am înțeles de ce povestea ei a trecut ca fierul înroșit prin timp. Nu puteai să nu o iubești și să nu-i admiri ochii. Probabil că, atunci când trăia, și trecea pe stradă, bărbații întorceau capetele fără vrerea lor, doar pentru a-i admira umerii osoși.

El, un tânăr chipeș, îndrăzneț, provenind dintr-o familie înstărită, cu toate acele porniri nărăvașe de bărbat conștient de puterea lui de seducție. A ales-o, firește, pe ea, îndrăgostit peste măsură, înmărmurit în fața ei, protejându-o ca pe un copil mic, luându-o din satul natal, promițându-i iubirea ,,până moartea ne va despărți”. A purtat-o prin ,,lumea mare”, în vreme ce mama suspina după ea, așa cum plângi un fluture prea frumos care-ți bate din aripi aproape de chip și te doare, căci știi că va muri curând.

Citește și: Da, am suferit de depresie. Chiar am fost în IAD!

Toată lumea povestea despre ei doi și fericirea le era râvnită de mai toate femeile. Părea povestea aceea fără sfârșit. Până într-o zi, când Cristina a fost readusă acasă. Nu mânca, nu dormea, avea o pojghiță pe ochi, slăbise îngrozitor și, frumosul soț, care înainte i-ar fi sărutat tălpile, i-a spus mamei că s-a săturat de toanele și tristețea ei, că nu face altceva decât să plângă și el crede că este nebună. Devenise o rușine pentru toată lumea. Cristina nu era nebună, doar ceva lipsea din firea ei. Au purtat-o prin spitale. Ea se adâncea și mai mult în disperare. Au izolat-o într-o cameră mică și nu i-au dat voie să-și vadă cele două copile. La puțină vreme, Cristina, încarcerată ca un animal în camera strâmtă, fără fetițele ei și cu un bărbat departe, pe care poate îl credea în alte brațe de femei, surâzătoare, cum ale ei nu mai erau, a clacat. Mama a ajuns și ea la concluzia că fiica ei este nebună.

Dacă nu era destul, soțul s-a îndrăgostit de o altă femeie, a părăsit-o pe Cristina, a divorțat și i-a luat fetițele, oferindu-i un apartament într-un oraș mizerabil și aproape rupt de lume. De la povestea de iubire tulburătoare, în doar câțiva ani, se ajunsese la un coșmar. Toată lumea șușotea și judeca purtarea bărbatului care o aruncase ca pe un obiect, fără să se îngrijească de ea. Nimeni nu știa ce se întâmplase între ei, desigur, dar era imposibil de crezut că fata aceea, cu zâmbetul ei larg, parcă să-l muști, făcuse ceva rău, căci, chiar și când a devenit alcoolică și a vândut tot din apartament, pentru a putea cumpăra băutură contrafăcută, mergea legănat pe stradă, îmbrăcată sărăcăcios, îi rămăsese o urmă de zâmbet.

Cristina a murit. Bărbatul pe care-l iubise și-a continuat viața cu altă femeie. Fetițele lor au crescut. Ca într-un scenariu ticluit de un regizor macabru, aproape de 50 de ani, bărbatul și-a pierdut toată averea datorită femeii lui extravagante care, într-un final, l-a părăsit. Fetele, ținute până atunci strâns, să nu știe de Cristina, au început să se intereseze și au aflat despre trădarea adusă mamei. Astăzi, vin în fiecare an amândouă la mormânt și se urăsc pentru că și-au crezut tatăl care a afirmat mereu că mama lor a fost nebună. Se lipesc de cruce și plâng pentru că nu au venit la înmormântarea mamei. Este prea târziu, însă. Cristina le zâmbește cald din poza mică lipită pe piatra funerară. În jur, crucile par mici și urâte în fața zâmbetului ei. Dacă o privești atent, crezi că, de fapt, ea nu a murit niciodată. A fost doar neînțeleasă și aruncată ca un om care, pierzându-și sensul, pare nebun pentru ceilalți.

Câte femei Cristina ar putea exista? Poate cifra ne-ar speria, având în vedere că în lume sunt peste 350 de milioane de persoane care suferă de despresie. Odată părăsiți, acești oameni se adâncesc și mai mult în disperare, uneori până acolo unde nu mai există cale de întoarcere. Oricât de juvenil ni s-ar părea, nu trebuie să ignorăm niciodată un om care ne strigă o tristețe aparent fără motiv, apăsătoare, care-l înfrânge-n fiecare zi și-l face să se piardă.

Povestea Cristinei m-a contrariat întotdeauna, pentru că am crezut amarnic în frumusețea și gingășia ei, știind că, la un moment dat, ceva s-a rupt în inima ei și nimic nu a mai putut-o aduce înapoi, mai ales după ce tot ceea ce iubea a părăsit-o.

La ce este bună iubirea dacă ea există doar atunci când celălalt este sănătos și zâmbește? N-ar trebui oare să iubim mai abitir atunci când celălalt se prăbușește, se pierde, este sărac și chiar nebun? Sau este, te iubesc azi pentru că ești tânără și fericită, iar, de mâine, dacă vei suferi, te descurci singură?

Sursă foto: Anna O. Photography

depresia - maradevar 150x150Citeste si: Aveți niște adevăr?

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.