Junii Braşoveni – legendă şi adevăr

legendă şi adevăr - 17760429 10154561723297169 274785675 n
Ingrijirea Pielii - Instantly Angeless

legendă şi adevăr - Brasov 203x300Text cules de Eugen Ștefan Târnovan. Junii Braşoveni – legendă şi adevăr. Junii Braşoveni şi troiţele lor din şcheii Braşovului de Vasile Oltean. „An de an, în Şcheii Braşovului, odată cu învierea naturii şi sărbătorilor Sfintelor Paşti, asistăm la un spectacol, a cărui manifestare depăşeşte de mult înţelesul îngust al unui simplu obicei, cumulând în desfăşurarea lui elemente de mit, rit, ceremonial şi magie, subordonat celor trei aspecte alcătuitoare: primăvăratic, pascal şi eroic.

Orice dialog cu participanţii de azi ai obiceiului se limitează la prezentarea temporală şi estetica a manifestării, fără a cunoaşte înţelesul genetic al acestuia şi aceasta, pentru că prin practicarea din vremuri străvechi s-a moştenit obiceiul prin anularea unor elemente sau îmbogăţirea altora, încât sâmburele de adevăr este greu de perceput de către cei implicaţi. Totuşi o privire atentă asupra obiceiului, în care trebuie luate în considerare mărturiile transmise sporadic de martori oculari ai vremurilor trecute, îngăduie cu uşurinţă să constatăm elementele preistorice ale obiceiului şi prin aceasta să înţelegem legătura pe care românii din Şchei o au cu aceste locuri scăldate de legende şi mituri.

legendă şi adevăr - Brasov Panorama 01 1024x350Citeste si: 6 lucruri pe care NU le știai despre Brașov?
Surprins de particularităţile arhaice ale obiceiului, cronicarul sas din Braşov, Julius Teutsch aprecia pe bună dreptate că „Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea ca ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci„.
De altfel, în forme primitive, acest obicei al juniei poate fi recunoscut şi la populaţiile pregreceşti (caucoi, ahei, arcadieni, traci din Peloponez, Creta şi Asia Mică), popoarele romaneşi nord germane, în genere, la popoarele indoeuropee, unde se practică împărţirea pe grupuri de vârstă şi ritualuri de iniţiere şi trecere de la o vârstă la alta.

În zonele păstoritului transhumant – apreciază Al. Surdu (p.81) – din Ţara Bârsei şi împrejurimile Sibiului, feciorii erau numiţi juni, iar conducătorul lor vătaf. Era frecventă însă şi denumirea de „feciori” şi, pentru juni şi cea de „jude” pentru conducător, dar el se mai numea şi „ghirău” sau „primar”. Ajutoarele vătafului aveau şi ele diferite denumiri, iar numărul lor nu era fix. La Drăguş exista un „vătaf mare” şi un „vătaf mic”. În Şchei, la Bucium, Copăcel şi Ohaba un „armaş mare” şi un „armaş mic”.

Prin alte locuri un „crâşmar mare” şi un „crâşmar mic”. Alte ajutoare ale vătafului erau alese în plus sau interveneau permanent sau în anumite ocazii: „sutaşul” în Şchei, „sameş”, „chelarul”, „colcerul”, „butoierul” sau „cămăraşul” în alte părţi, care adunau banii sau se ocupau de băutura şi mâncarea. Şi în regulamentul junilor din Şchei de la 1894 sutaşul are datoria de a-i supraveghea pe junii de companie, pe casieri şi controlori, „stegarul” de a purta steagul, iar „chemătorii” adunau lumea la petreceri.

Bătrânii îşi mai amintesc încă de un obicei uitat azi, care se încadrează în acest cult al soarelui, de care pomenea cronicarul german, ca simbol de nemurire pentru strămoşii noştri daci şi geţi. În ziua de Rusalii, bărbaţii, femeile, copiii şi tot ce era transportabil la curte plecau de cu seara spre muntele Postăvarul, după ce, în prealabil, vătaful sau alţi bărbaţi de iniţiativă, băteau din poartă în poartă, folosindu-se de ciocanul, în formă de şarpe, prezent la fiecare poartă (azi mai sunt doar trei), pentru a ieşi toţi din casa să se încoloneze exodului. Ajungeau destul de târziu şi greoi pe munte, unde aşteptau toata noaptea, îngheţând adeseori de frig, până dimineaţa, când apărea soarele, pentru ca la apariţia soarelui, într-o emulaţie colectivă, aruncau cu ce aveau la îndemână spre soare, ca nu cumva „vârcolacii” să le răpească soarele.

Era cultul soarelui de la daci, conservat simbolic în poarta maramureşană şi în efigia stemei moldoveneşti. Se ştie că geţii credeau că astrul dătător de viaţă era mâncat de balauri, iar acest cult al soarelui era celebrat mai cu seamă primăvara, încât este explicabilă prezenţa acestuia în obiceiul Junilor. Ceea ce surprinde în acest context este şarpele de pe porţile şcheiene, al cărui simbol este recunoscut ca stindard sacru al traco-dacilor, al celor mai neînfricaţi războinici. Prin gura acestuia, sufletul provenit din univers şi purtat de vânturi, pătrundea şuierând la fiinţele războinicilor, însufleţindu-i la lupta.

Dacă acest cult al soarelui nu se mai practică azi din comoditate, în schimb îngroparea vătafului, însoţit de un joc burlesc, „căţeaua”, în care apare şi un popă mascat, îşi are sensuri care sunt cu greu înţelese azi.legendă şi adevăr - Junii Brasovului8

Grupurile de juni: Junii Tineri, Junii Bătrâni, Junii Curcani, Junii Dorobanți, Junii Brașovecheni, Junii Roșiori, Junii Albiori.
La popoarele primitive şi în special la indoeuropeni – apreciază Al. Surdu – existau la bărbaţi aşa-numitele „grupuri de vârste”, de obicei în funcţie de vârstă: copii, juni şi căsătoriţi. La români grupul junilor cuprindea bărbaţi între 17 şi 46 ani, iar la greci junia se numea „efebie”, iar junele efeb îşi începea junia la 18 ani pentru doi ani, cât dura de fap şi stadiul militar la Atena.

La scandinavi junia dura 3 ani şi se numea wikingitate (Wikingertum) sau beserkeritate (Beserkertum), ultimul termen fiind mai vechi, provenit din „bersek”, care la rândul său era echivalent cu „ulfhepner” şi însemna ” îmbrăcat în piele de urs sau de lup”.
La toate popoarele junia era precedată de o perioadă de „iniţiere”, în care tinerii erau pregătiţi pentru a deveni june. Pentru aceasta alegeau un loc retras (fiind despărţiţi de restul copiilor şi femeilor), de obicei în pădure, case speciale, numite la greci „andreion” şi chiar peşteri. (Asemenea casă aveau şi junii braşoveni, cunoscută sub numele de „gazdă”).
Pregătirea dura mai mult sau mai puţin, timp în care tinerii erau supuşi la diferite probe, post, lipsă de somn, sete, chinuri. Ca jocuri de iniţiere figurau: alergarea, căţăratul pe stânci. La fel se petreceau lucrurile şi în cazul cavalerilor.
Este evidentă asemănarea acestor ritualuri străvechi din lume cu ritualul Junilor braşoveni, care şi-au găsit loc de retragere la Pietrile lui Solomon, o poiană înconjurată de cinci stânci imense şi o grotă atribuită legendarului rege Solomon.
Cu siguranţă că epoca tribală era reprezentată de ceea ce azi se legă de Junii Tineri. Diversitatea onomastică şi mai puţin structurată, a celor şapte grupuri de juni, ne întăreşte convingerea că unele din acestea s-au constituit ulterior, în contextul luptei românilor din Şchei pentru libertate, dreptate şi redobândirea drepturilor istorice. Nicăieri nu se consemnează o asemenea diversitate onomastica şi vestimentară.

Deşi prin forma de manifestare, cele şapte grupuri conţin elemente comune cetelor de feciori din Ardeal, prin faptul că în grupul cetelor fac parte şi bărbaţi, fiind acceptate în contextul horei şi fetele şi uneori, chiar femeile, Junii Braşoveni deţin anumite particularităţi. Orice grup are în componenţa sa, în afara junilor aparţinători grupului, şerjele (de la charge = subofiţer, în armata austriacă), reprezentate de vătaf, armaşul mare, armaşul mic, sutaşul, stegarul, şi surlaşul, care se deosebesc prin anumite elemente distincte.
Vătaful este personajul cel mai important, fiind temut de toţi, respectat, ales din rândul celor mai buni juni, prin vot. El poartă lenta roşie, rujă la piept şi panglici în trei culori la pălărie, precum şi buzduganul cel mare. Are toate atributele de conducător. Semnificaţia numelui de vătaf nu este neapărat militară, dat fiind faptul că acest nume – după cum am văzut mai sus – îl purtau şi conducătorii altor cete din Transilvania.

Armaşii – după cum dovedeşte şi Ion Muşlea (op.cit.p.294) nu pot fi decât locţiitori ai vătafului, aşa cum dovedeşte şi regulamentul junilor din 1894. Ca urmare şi ei deţin buzdugane (mai mici decât ale vătafului) şi poartă lentrele de culoare galbenă şi respectiv albastră, pentru ca în ansamblul festivităţii să formeze tricolorul, în memoria timpurilor în care acesta era interzis.
Se ştie din cronici că armaşul stătea în preajma domnitorului, ţinând ca semn al dregătoriei sale, un topaz de argint, ceea ce-i permite lui Ion Muşlea să creadă originea medieval munteană a acestei funcţii la juni.
Tot elemente al formaţiunii miliare muntene sunt: stegarul (resposabilul pe tot anul al steagului, ales tot prin vot), cât şi sutaşul (responsabil de valorile financiare ale grupului din care face parte).
Fiecare grup în parte au aceste şerje (mai puţin surlaşul, prezent doar în grupurile Junilor Tineri şi ale Junilor Bătrâni).

Citeste si: Noi reguli pentru călătoriile cu avionul
Juniţele – Rolul redus al femeilor în cadrul obiceiului din trecut şi până azi, ar putea fi un argument în plus adus teoriei despre originea militară a Junilor susţinuta cu atâta ardoare de Sterie Stinghe. Juniţele erau prezente în ziua de luni, a doua zi de Paşti, când feciorii mergeau după oua roşii şi le stropeau cu parfum. Apoi le regăsim la „jocurile strămoşeşti” scoase la horă de feciori.

  • Splendoarea costumelor pe care le poartă la jocuri, impresionează. El este purtat atât de fetele necăsătorite, cât şi de femeile tuturor grupurilor de juni. Au cămăşi albe de borangic, puţin decoltate la gât, cu mâneci largi de „spintură” sau ” spitantof” (dantela), terminate cu „pumni” (manşete) de pluş (catifea) brodate cu fir. Manşetele de culoare verde sau galben închis, se leagă cu panglici de mătase. Peste cămăşi poartă un laibăr de mătase din aceiaşi culoare cu fusta, care este croită în mai multe foi (clini). Laibărul, puţin răscroit la gât, se încheie în faţa de jos până la jumătate cu copci negre, lângă care sunt prinse câte şase „sponci” (rozete reliefate) din argint.
  • Femeile tinere poartă rochii de mătase, largi, în culori mai vii decât ale femeilor în vârstă. Rochiile sunt căptuşite cu pânză „făcută în patru iţe” de aceeaşi culoare şi sunt tivite jos pe margini cu şiret pluşat. Peste mijloc, juniţele se încing cu un brâu de catifea, peste care pun un „posomat”(panglica galbenă ţesută cu fir). Brâul se închide în faţă cu doua paftale sau „limbi” (catarame lungi de o palma şi late de 7-8 cm) de argint aurit cu flori reliefate. Paftalele se petrec una peste altă şi se prind cu şiret sau cârlig. Tot la brâu, într-o parte se prinde câte o fundă de mătase, care prin culoare contrastează cu fondul costumului.î
  • Pe cap se pune mai întâi „coancul” (o panglică prinsă într-un inel îmbrăcat în mătase). Cu panglica se încinge mijlocul frunţii, iar după ce este trecută prin inel, este lăsată pe spate. Deasupra coancului se pune „ghimbirul” (basma neagră, brodată pe margini cu flori galbene şi roşii, ale cărui colţuri se fixează în jurul inelului. „Brobodelnicul” din borangic se pune deasupra ghimbirului, trecându-se pe sub bărbie (în chip de broboadă, iar capetele, lungi de doi metri sunt lăsate pe spate. Remarcăm faptul că podoabele pentru cap nu mai sunt purtate azi de fete.
  • Primăvara şi toamna, femeile din Şchei obişnuiesc să poarte deasupra acestui costum o scurteica din mătase neagră, fără mâneci şi căptuşită cu „misada”(blana de pisică sălbatică). Iarna ele adaugă o „giubea” lungă, căptuşită cu blană de vulpe, care, neavând nasturi, nu se încheie, ci se „omploască” (se poartă numai pe umeri).
    Un adevăr neaşteptat: aceste costume ale femeilor sunt foarte asemănătoare cu cele a „mocancelor” din Săcele şi în oarecare măsură cu al săsoaicelor din Braşov.
  • Juniţele din Braşovul vechi se numeau „ţuţe”, pentru că bărbaţilor li se spunea „ţuţuieni” după căciula ţuguiată. Scoaterea lor la joc se făcea altădată – după cum mărturiseşte Ieronim Bariţiu la 1867- în Groaveri, înaintea Gimnaziului românesc, în joia de după Paşti, când veneau aici şi Junii Braşovecheni şi jucau bătuta, căluşarul. Jocul lor în Şchei este o reminiscenţă a adevărului că românii din Şchei şi cei din Braşovul Vechi au avut spaţiu şi tradiţii comune, înainte de venirea saşilor, care i-au despărţit, permiţându-le revenirea în Şchei abia după 1918.

Fii la curent cu ce se întâmplă în Brașov! Urmărește Grupul Iubim Brasovul 

legendă şi adevăr - unnamed33 150x150Citeste si: Când Breaking News-ul te lovește în inimă

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

 

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.