Incotro mergem, oameni buni?

oameni buni - unnamed

Incotro mergem, oameni buni? M-am apucat să fac o salată. Cu roșii, castraveți, ceapă, salata verde și ceva porumb. Nu, acesta nu este un articol culinar. M-am apucat să fac o salată. Tăiam roșiile. Le găsisem la un supermarket, nu-i dau numle că nici nu contează, peste tot sunt cam la fel. Triste. Fără gust. Fără miros.  De parcă roșiile copilăriei mele au emigrat toate către un tărâm necunoscut, unde nu vor să mai  fie găsite. Pentru că NU le-am apreciat. Și ce gust aveau, ce parfum aveau…

M-am apucat să fac o salată și mintea mea a rulat încet filmele zilei.  Secunde, discuții, trezitul la 6.00, râsetele de la birou, întâlniri, vizita la medic, somnul de-o oră…furat și el pe fugă. Mi-a trecut cumva prin minte, probabil de foame, imaginea mea, copil fiind, la coadă la pâine, înainte de revoluție. Ce frig, ce coadă, ce pâine!

Norocul meu că pe Radio România Cultural este, acum când scriu, teatru radiofonic. Nici nu deschid televizorul. Ce nevoie am să văd din nou lupta pe buget, declarații, retorică, nimic. Mai bine să îmi aud doar gândurile…

Brusc, îmi vine în minte una dintre analizele pe care le-am retinut  de curând. Care credeți că sunt cele trei mari amenințări în 2019?  World Economic Forum:

  • Singurătatea
  • Vremea extremă
  • Vulnerabilitatea economică

V-ați fi gândit la singurătate? Eu sigur nu…Așa că mi-am luat laptopul și smartphone-ul și am început să scriu și apoi să dau like-uri și să răspund la mesaje.  Linkedin, Facebook, Instagram. Să socializăm, nu?  Și tot la fel de brusc mi-a venit în minte o altă imagine din copilăria blocurilor gri. Aveam și noi un restaurant în cartier. Olimp. Zona Obor.

Într-una din vizitele noastre la restaurant, binențeles frauduloase,  am descoperit o cameră. Eram o gașcă de copii, iar camera aia ne părea magică.  Aladin mai lipsea și lampa lui magică. Era plină ochi cu dopuri de plastic. Mii de dopuri de plastic doar pentru noi! Am sărit pe stivele de dopuri până ne-au durut toate cele, am furat câteva, le-am dosit prin buzunarele pantalonilor de vară și am plecat acasă până să ne descopere paznicii. Ce aventură…

Acum mă uit la homebanking, bitcoin și numărul de aplicații pe care le am pe telefon. Doar nu pot să rămân în urmă, mai trebuie să dau jos câteva pentru editare foto -video.

Citeste si:Are si GRIPA orgoliul ei!

Încotro mergem, oameni buni? Pentru cei care cred că nu e bine să trăiești în trecut, le spun că au dreptate. Ne revendică trecutul, dar tot viitorul și mai ales prezentul mi se par relevante. Nu sunt o melancolică, așa, degeaba! Să ne aducem aminte cine am fost, prin ce am trecut și mai ales să ne întrebăm încotro mergem, mi se pare firesc. Ca unii dintre voi, reprezint un fel de generație… cobai. Am prins ceva din comunism cu guma Turbo, elasticul, frunza, uleiul pe cartelă și uniforma școlară.

Am prins telefonia cu disc și cuplaj, sunatul părinților de la poșta din Costinești – cu o tonă de fise, trecerea la capitalism și competiția. Am supraviețuit deși NU am înțeles mereu încotro mergeam. Uneori… am pășit aproape inerțial prin viață, m-am adaptat, m-am lăsat purtată de o energie care Nu mă întreba dacă pot sau am chef. Mama a plâns de frică atunci când am făcut primul credit, voiam să îmi iau mașină. Am plâns și eu, prin simpatie, dar am făcut totuși creditul. Am avut mașină și am schimbat în ani vreo trei contracte de leasing.

Am prins HC 85, dischetele floppy, internetul prin telefon, pager-ul și Nokia 5100. Ce vremuuuuri! Am schimbat televizorul cu  tub  cu plasma plată din sufragerie,  livrez cu Iphone, după ce am testat si sistemul android, iar din seara asta o să am un aparat foto performant…. doar al meu. M-am tehnologizat, doar lucrăm cu și despre social-media. Vremea oracolelor cu întrebări romantice a cam apus…iar mie mi-e dor de un răsărit pe care să NU  fiu tentată să îl pun la InstaStory.  Acum e totuși  vremea tehnologiei, te miști sau stai pe loc?

Am supraviețuit și revoluției din piața muncii, care a cerut performanță zilnică, cu cifre de audiență, reinventare continuă și perseverență. Am mers mereu înainte ca un militar setat pe pilot automat, am dormit când alții petreceau și am acceptat ierarhiile când alții se împăunau în orgolii. Am cerut schimbare, am livrat energie, curaj și nebunie uneori. Am crezut, am crezut, am crezut! Am crezut nebunește….De ce? Pentru că mi-a fost frică de eșec! Pentru că n-am vrut să abandonez, pentru că am vrut să supraviețuiesc în felul meu. Pentru că am simțit mereu că frica nu o să mă ajute!

Acu’ sincer, m-am apucat să fac o salată și am realizat că o să supraviețuiesc și pentru ceea ce vine. Nu știu cum o să arate lumea peste alți 20 de ani, dar mă gândesc că o să ținem pasul. Sau măcar o să încercăm. Chiar dacă, uneori, în tot acest tumult al vieții, o să ne simțim singuri, o să avem sentimentul că schimbarea nu se produce, că emoțiile sunt desuete. O să vrei să fugi în junglă…pentru o viață simplă fără niciun instrument de comunicare, dar ai să continui lupta.  Încotro mergem, oameni buni? Habar nu am, dar mergem împreună. Supraviețuim! Eu vă mai spun ce văd, voi îmi scrieți ce simțiți, pare că nu suntem chiar pierduți. Mă aude cineva sau sunt singură?

PS: Mai am o întrebare. În ce lume o să crească Idris? Dar copilul tău? Nu sunt pregătită să îmi imaginez, dar promit să revin pe subiect!

Citeste și: Zeicescu, un deceniu în online?

 

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.