Scrisoare către tatăl meu

tatăl - tatafiica

Articol scris de Elisabeta Pancea. Scrisoare către tatăl meu. N-am să-ncep cu “Dragă tată”, pentru că e prea obişnuit, mult prea folosit de ceilalţi şi nu exprimă îndeajuns de bine tot ce simt eu pentru ţine. Tu nu mi-eşti drag, tu eşti iubire pură, necondiţionată şi adevărată. Nici un cuvânt nu poate descrie totalitatea sentimentelor ce-mi învăluie trupul când în mintea mea nu există altceva decât amintirea ta.

Îţi mulţumesc că-n fiecare zi mi-ai fost alături, făcând ce ai ştiut mai bine. Sunt mândră că sunt fiica ta, chiar dacă uneori fac lucruri care te dezamăgesc. Greşesc şi ştiu că te doare când vii ca înger păzitor să-mi veghezi somnul şi citeşti, în visele mele, toate greşelile făcute. Și-ai pune mâna peste fruntea mea să iei durerea şi problemele şi să le arunci departe, în lume. Dar tu eşti bun şi ştii că acolo, departe, cineva le-ar găsi și s-ar împovăra cu ele, fără să ştie că aici sunt eu, cea care trebuia să le rezolve.

Şi nu e corect, la fel cum nu e bine nici să lăsăm pe altcineva să facă treaba noastră. Nu-i aşa, tăticule? Aşa m-ai învăţat, iubite tată. Să-mi scriu durerile pe-o foaie şi să le ard, cu tot cu griji, să nu le vadă nimeni vreodată. Mi-ai spus să nu fiu slabă când mă apasă pe umeri nevoile, să nu vadă lumea şi să profite de slăbiciunea mea. Nu înţelegeam atunci că lumea poate fi şi rea. Îmi amintesc lacrimile ce le vărsăm când mă certai, să nu mă-nvăţ cumva să fiu vreo alintată care bate din palme şi vrea să i se aducă tot. Şi când mă vedeai plângând, plângeai şi tu, apoi îmi stergeai lacrimile, spunându-mi să fiu tare. Îţi aminteşti? La fel am învăţat să-mi cer iertare.

Citește și: Copilul tău plânge? Nu îl opri!

Să recunosc când greşeam, fără să cred că mă fac de ruşine, să-nvăţ apoi să fac bine, ca la final să îmi pot cere demnă dreptatea când ştiu că am făcut bine. Mi-amintesc şi-acum zilele însorite când făceam flotări în curte şi-apoi dansam printre flori. Nu ştiam, pe-atunci, că mă făceai tot mai puternică pentru războiul cu viaţa, ca la final să dansez spre noi răsărituri, învingătoare după fiecare luptă. Mi-e greu să cred acum că nu mai poţi veni să mă vezi cum învăţ să înot, chiar dacă, în loc de apă din bazine, sunt lacrimi din suflet. N-ai mai venit cu bicicleta să mă iei de la şcoală, că orele ce le fac acum se susţin în sala de clasă a trupului purtat peste tot, iar orele se ţin la program prelungit.

Şi-mi pare rău, tăticule drag, că nu mai sunt fetiţă de-altă dată, frumoasă cum mă vedeai, zâmbitoare ca şi când aş fi primit o ciocolată în fiecare zi, şi curioasă, vrând să ştiu cum e cu-adevărat lumea. Acum mi-acopăr faţa, să nu mă recunoască nimeni pe stradă, să nu mă oprească şi să mă întrebe ce fac în viaţa asta fără ţine. Nu mai zâmbesc decât străinilor, să nu vadă durerea din suflet, pentru că apropiaţii nu se lasă păcăliţi de-un zâmbet fals.

Şi nu mă mai întreb de ce e lumea rea, pentru că viaţa m-a lovit din plin, când nu mă aşteptam, şi tu n-ai fost aici să o întrebi ce vrea de la mine. Dar chiar şi-aşa, să ştii, tătuca drag, că îmi e dor de ţine. Anii vor trece şi ne vom revedea, să fim iar o familie. Iartă-mă, tată scump, că n-am fost mereu lângă tine.

Sursă foto: Apărătorul ortodox

tatăl - r  ni din copil  rie 150x150Citeste si: Mi-e dor de copilărie

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem si pe FACEBOOK. Da-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.