Vraja dansului și a iubirii

dans - dans2

Vraja dansului și a iubirii! Dansul înrâurește-n noi dumnezeirea care-și deschide brațele prin tălpi și rănește podelele pe care ne aranjăm viețile, în bucăți de imagini lipite cu scuipat și cu vise, purtate ca un mort, dintr-un colț în altul, căruia îi aranjăm vata din nări și îi pudrăm obrajii.

În puținele clipe în care atingem veșnicia, cu brațele ridicate și cu călcâiele încordate, pline de spinii unei mântuiri care ne-a venit prea târziu, avem neobrăzarea să credem că viața ne va vesti asupra suferinței și ne vom adăposti; inima va avea provizii și dezmierdarea fără nume curgându-ne din sân ne va ridica pe vreun piedestal. N-am fost frumoasă și nici gingașă, dar tălpile m-au purtat prin frumusețe. Frumusețea brutală pe care nu o spulberă anii, nici ochii celor care ne dezbrac, ne frâng ca pe pâine și ne îndoaie inima ca o umbrelă plină de ploaie. Deși n-am avut nimic din săgețile senzualității, ceva din pieptul meu a plesnit și mi-a ajuns în genunchi, coborându-mi pe pulpe, urcând, alunecând frenetic.

Cât îți trebuie pentru a fi fericită? O clipă? Două? Trei? Un dans. În ploaie. Pe o scenă ponosită, cu un bec strâmb deasupra capului. Lipită de un umăr tare, simțind în nări un parfum aspru și o mână grea pe spatele subțire.  Când îți vine să închizi ochii, să-i strângi și nimic din jurul tău nu mai palpită. Ești tu. Și muzica. O vrajă neostoită, ca un regret sau poate răzvrătire împotriva sacrului; o alunecare-n glod pe care-ți vine să-l muști.

Citește și: Ce răspunsuri îți dai când te întrebi cine ești?

La 17 ani și ceva, mi-a venit amarnic, într-o zi ploioasă, să mușc scoarța unui copac. M-am simțit în ziua aceea o fiară, crezând că sângele acela părăsindu-mi trupul este ceva ce mi se ia pe nedrept. Cum trebuie să mergi prin fericire? Dar prin suferință? Renegând? Luptând? Sperând? Dacă am dansa? Aiurea. Alunecând. Râzând. Vibrând. Ridicându-ne. Ca într-o rugă fără patos, șoptită și clară, îndreptată-n vid, să simtă și nimicul iubirea. La 20 de ani și ceva, când mă credeam găsită, pentru totdeauna apărată de siguranța unui sine care ar fi trecut prin orice pentru visele ponosite, s-a întâmplat să mă izbesc de R. Era înalt și spunea adesea că pe șira spinării ne curge moartea, numai că noi nu o vedem. Ne-am rotit absurd în lumina viermuind parcă prin colțuri, apoi, dezbrăcându-ne în tihnă, ne-am mușcat unul altuia spinările.

Poate R. avea aripi în loc de coaste sau poate erau crengi. Poate că le umpluse cu venin, căci, chiar și azi, după atâția ani, le simt în gustul gurii și tălpile-mi mai dansează urmărindu-i ochii albaștri, încruntați când ideile îi curgeau printre degetele groase. Vrei să murim, mi-a spus el, când muzica s-a sfârșit, iar eu am acceptat cu neobrăzarea celei care ar fi făcut orice să-l țină aproape de pieptul ei răzvrătit. Nu am murit. Nici nu am trăit. Ne-am întâlnit peste câțiva ani, când el căra un copil în brațe, iar eu mă gândeam să mut fotoliul mai aproape de ferestră. Din ochii albaștri rămăsese doar expresia imperceptibilă a împotrivirii. Brațele îi căzuseră-n genunchi, iar pieptul mârâia ca un câine ațâțat. Cine suntem de ieri până azi?

Simt în sânul meu o durere amară. Mă leagă dorul acesta șerpuitor de toți bărbații care mi-au făcut tălpile să râdă. Cândva, era primăvară. Îmi cumpărasem o rochie subțire, prin care sfârcurile-mi izbucneau și coapsele se unduiau; pășind aveam ceva din trăinicia unui personaj de basm, stând între foi la pândă, să-i vină rândul și să spună ceva nemuritor. Când foile se vor fi prăpădit și lumea ar fi uitat înțelepciunea din vorbe, să mi se vadă tibia într-un colț găsit pe un raft și un copil să o întoarcă pe toate părțile. Mintea să-mi amețească și să mă răsucesc în uitare iertând că n-am știut să mă întrupez vreodată din iubire. În vara aceea însă, ca un făcut, când viața se apropie de mijloc și-ți pare că se va sfârși, am dansat în balconul meu, cu capul căzut, cu sânii dezveliți, strânși și întăriți de frig, simțindu-mă din nou o fiară, doar că, de data aceasta, aveam 40 de ani. Nu mai ceream nimic, nu mă mai războiam cu nimeni, cu atât mai puțin cu mine însămi, m-am aplecat doar peste balustradă, am râs, pletele mi-au acoperit fața, sânii s-au lipit de balustrada de fier, iar tălpile îmi trepidau pe cimentul rece.

Nu-i așa că suntem o clipă? Cum miroase dansul? Poate precum obrazul unui Înger care se plimbă prin lume ca pe un cadran al ceasului. Din fericire, obrazul acesta ni se lipește uneori de picioare. Dacă n-ar fi acest sărut, cum aș mai putea eu îndura holul acesta al spitalului?

Martie, anii 70. Se crapă de ziuă. Cred că va ploua. Am murmurat toată noaptea o bucată din Antonín Dvořák. Sânul tăiat acum câțiva ani nu a mai durut. Cineva oftează. Se aud niște pași. Cum îi spunem vieții să înțepenească într-un loc? Dar tălpii? Dar iubirii? Dacă m-ar mai auzi cineva, în afara mea, căci, de câțiva ani, vocea mi-e înecată, poate pierdută-n stomac, aș mai șopti vântului, rezemată de pervaz. Sunt aidoma unei cârme rupte. Nu mai merg nicăieri. Dansez. Mă rotesc amarnic. Voi muri, în curând. Știu. Simt. Cu toate acestea, tălpile mele se foiesc în somn, în acordurile lor. Poate că ele nu mi-au îmbătrânit deloc. Nici nu au fost atinse de boală. Sau poate că am avut inima în tălpi și nu în piept. Inima aceasta nu mi se va opri vreodată.

Adio!

Sursă foto: Pinterest

dans - scent woman prog 1600x900 90x90Citește și: Când ochii îți mor, poți iubi femeia doar pentru parfumul ei?

Ai și tu un text pe care vrei să-l faci cunoscut? Trimite-l la noi: office@perfectimperfecte.ro

Suntem și pe FACEBOOK. Dă-ne un LIKE- Perfect Imperfect

Comentarii


Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.